Am mai murit o dată

Nebănuit şi greu de descifrat este Adevărul care te face liber, care te premiază şi te ridică la rangul de fiinţă. Nu ştiu de unde mi se trage îndârjenia de a căuta Adevărul, poate că am tot auzit la predici că adevărul te va face liber. O să fiu liberă îmi tot zic, şi atunci să vezi cum o să fie numa râuri de miere si lapte, sau cum se zice... da de unde...cu cât trec o treaptă cu atât mierea se transformă în sirop de tuse amar, iar lapte în lapte acru ca  merele pădureţe.

Urcarea unei trepte este echivalentul unei morţi. Am murit de vreo 4 sau 5 ori, sau cine le mai ştie exact numărul, am murit de ceva ori, şi acum trec prin priveghiul unei noi morţi. Mă privesc şi nu ştiu dacă să mă bucur sau să bocesc ca bebele la ţară. Mă privesc şi nu pot să zic nici să exprim nimic, pe chip nu ai observa nici o expresie, dar dacă ai intra prin irisul meu până în gândurile mele, ai auzi multe voci care dezbat aceast eveniment. Vocile,le recunosc, sunt ale mele, păreri, sentimente, idei, dureri şi chiar învăţături trase în urma targico-comicului eveniment.

Şi zic cu linişte tragico-comic, pentru că, exprimă minunat senzaţiile experimentate. Tragedia este reprezentă de durerea morţii, de şoc, iar comicul de bucuria care vine după durere. Exact cum  de pe chipul mamei se şterge în câteva secunde chinul travaliului şi apare euforia ţinerii pruncului pentru prima dată în braţe (chiar dacă cu câteva secunde înainte se jura că n-o să mai nască niciodată, odată ce a văzut minunăţia, ar fi gată să mai nască  încă o dată peste 10 minute). Aşa cum spun luminaţii  durerea prin care trece sufletul nostru este travaliul naşterii fiinţei nostre vii.

Deci nu mă sperie moartea, ci mă bucură. A mai murit o fărâmă din Ego-ul meu dar a mai răsărit o rază de Lumină. Cred că dacă eşti în călătoria ta cu  Dumnezeu poate nu-ţi ies lucrurile cum le planifici tu, dar fără Dumnezeu nu-ţi iese nimic. Eşti şi gol, şi putred.

Mă bucur numai când încerc să Îl cuprind pe Dumnezeu într-o îmbrăţişare, dar este atât de mare că deabea Îl cuprind cu lungimea imaginaţiei mele. Cred că Dumnzeu riscă să devină obez.... de  atâta dragoste.

Am murit... dar simt cum Viaţa mă inundă.

Excluderea..

Privesc în jur şi văd individualitatea oamenilor care poate să îngheţe chiar şi dragostea cea mai aprinsă. Oamenii se gândesc doar la binele lor pe moment  fiind indiferenţi  dacă acţiunea lor egoistă  v-a lăsa semne adânci de durere sau nu.

Ostracizarea sau exluderea poate că nu lasă cicatrici la suprafaţa corpului, însă, deseori, este foarte puternică şi durează mult mai mult decât o rană fizică. „ A fi exclus este o formă invizibilă de violenţă al cărei impact este subestimat”, spune Kipling D. Williams, profesor de psihologie. „A fi exclus de colegii de liceu, de prieteni, de colegii de birou, de soţ sau de membrii familiei poate fi teribil. Pentru că  ostracizarea naşte sentimente îngrozitoare de durere şi pot fi extinse pe o lungă perioadă, oamnenii şi terapeuţii trebuie să fie foarte atenţi, pentru că depresia sau actele necugetate sunt la un pas distanţă."

       Când o persoană este exclusă, zona din creier care înregistrează durerea fizică resimte şi această rană socială, spune profesorul Williams, care subliniază trei strategii ale ostracizării: actul iniţial de a fi ignorat sau exclus, adaptarea la excludere şi resemnarea. Excluderea este dureroasă pentru că ameninţă nevoi umane fundamentale, ca sentimentul de apartenenţă şi respectul de sine. Consecinţele ostracizării sunt multiple iar cele imediate sunt că persoana exclusă va face orice pentru a fi bagată în seamă. Chiar dacă asta înseamnă a se supune, a asculta ordine, a coopera, a exprima atracţia, uneori ei vor merge foarte departe ei vor face orice pentru a-şi hrăni respectul de sine. Vor ajunge până  vor dori să fie doar  observaţi, nu neapărat plăcuţi.

            Resemnarea creşte furia, tristeţea, iar ostracizarea pe termen lung devine sinonimă cu depresia, neajutorarea şi lipsa valorii personale. Fiţi atenţi dragii mei şi la cele mai mici gesturi, sau acţiuni pentru că s-ar putea să frângeţi o inimă. Eu m-am simţit exclusă de  puţine ori,  dar de curând, deci e o rană  în cicatrizare. M-am apropiat de o familie numeroasă, care la prima vedere pare familia perfectă, copii  mulţi, nepoţi, toţi reuniţi, multă gălăgie şi voie bună. Dar excluderea din emoţiile şi întregul grupului a venit treptat, fără să conştientizez, decât  târziu,  că problema nu era la mine. Exact cum spune si profesorul Williams, începi să te gândeşti cum să atragi atenţia, prin dragostea mai multă, prin ignoranţă, prin fapte extreme, prin atenţii cât mai multe...ajungi să nu mai ştii cum să acţionezi deoarece prezenţa ta era observată dar, nu şi simţită. Efectele sunt dureoase şi împovărate de reproşuri că poate eu mai puteam să fac ceva pentru a mă integra, dar acum când privesc cu dragoste peste trecut văd că orice aş fi făcut nimic nu ar fi contat, pentru a câştiga dragostea şi atenţia lor.

            Pentru cei care au trecut sau trec prin aceste situaţii, va rog să ieşiţi din avalanşa asta negativă, pentru că nu veţi putea câştiga linişte decât dacă vă priviţi de sus. Doar de sus veţi vedea că problema nu este la voi, că voi nu sunteţi mai puţin îndreptăţit să fiţi iubiţi, problema e la ei. Ei care exclud, chiar nu merită, pentru că ei nu sunt conştienţi, ei doar trăiesc, suprvieţuiesc, dar nu şi sunt.

Printr-un singur gest poţi ajuta sau răni...