Am mai murit o dată

Nebănuit şi greu de descifrat este Adevărul care te face liber, care te premiază şi te ridică la rangul de fiinţă. Nu ştiu de unde mi se trage îndârjenia de a căuta Adevărul, poate că am tot auzit la predici că adevărul te va face liber. O să fiu liberă îmi tot zic, şi atunci să vezi cum o să fie numa râuri de miere si lapte, sau cum se zice... da de unde...cu cât trec o treaptă cu atât mierea se transformă în sirop de tuse amar, iar lapte în lapte acru ca  merele pădureţe.

Urcarea unei trepte este echivalentul unei morţi. Am murit de vreo 4 sau 5 ori, sau cine le mai ştie exact numărul, am murit de ceva ori, şi acum trec prin priveghiul unei noi morţi. Mă privesc şi nu ştiu dacă să mă bucur sau să bocesc ca bebele la ţară. Mă privesc şi nu pot să zic nici să exprim nimic, pe chip nu ai observa nici o expresie, dar dacă ai intra prin irisul meu până în gândurile mele, ai auzi multe voci care dezbat aceast eveniment. Vocile,le recunosc, sunt ale mele, păreri, sentimente, idei, dureri şi chiar învăţături trase în urma targico-comicului eveniment.

Şi zic cu linişte tragico-comic, pentru că, exprimă minunat senzaţiile experimentate. Tragedia este reprezentă de durerea morţii, de şoc, iar comicul de bucuria care vine după durere. Exact cum  de pe chipul mamei se şterge în câteva secunde chinul travaliului şi apare euforia ţinerii pruncului pentru prima dată în braţe (chiar dacă cu câteva secunde înainte se jura că n-o să mai nască niciodată, odată ce a văzut minunăţia, ar fi gată să mai nască  încă o dată peste 10 minute). Aşa cum spun luminaţii  durerea prin care trece sufletul nostru este travaliul naşterii fiinţei nostre vii.

Deci nu mă sperie moartea, ci mă bucură. A mai murit o fărâmă din Ego-ul meu dar a mai răsărit o rază de Lumină. Cred că dacă eşti în călătoria ta cu  Dumnezeu poate nu-ţi ies lucrurile cum le planifici tu, dar fără Dumnezeu nu-ţi iese nimic. Eşti şi gol, şi putred.

Mă bucur numai când încerc să Îl cuprind pe Dumnezeu într-o îmbrăţişare, dar este atât de mare că deabea Îl cuprind cu lungimea imaginaţiei mele. Cred că Dumnzeu riscă să devină obez.... de  atâta dragoste.

Am murit... dar simt cum Viaţa mă inundă.

Excluderea..

Privesc în jur şi văd individualitatea oamenilor care poate să îngheţe chiar şi dragostea cea mai aprinsă. Oamenii se gândesc doar la binele lor pe moment  fiind indiferenţi  dacă acţiunea lor egoistă  v-a lăsa semne adânci de durere sau nu.

Ostracizarea sau exluderea poate că nu lasă cicatrici la suprafaţa corpului, însă, deseori, este foarte puternică şi durează mult mai mult decât o rană fizică. „ A fi exclus este o formă invizibilă de violenţă al cărei impact este subestimat”, spune Kipling D. Williams, profesor de psihologie. „A fi exclus de colegii de liceu, de prieteni, de colegii de birou, de soţ sau de membrii familiei poate fi teribil. Pentru că  ostracizarea naşte sentimente îngrozitoare de durere şi pot fi extinse pe o lungă perioadă, oamnenii şi terapeuţii trebuie să fie foarte atenţi, pentru că depresia sau actele necugetate sunt la un pas distanţă."

       Când o persoană este exclusă, zona din creier care înregistrează durerea fizică resimte şi această rană socială, spune profesorul Williams, care subliniază trei strategii ale ostracizării: actul iniţial de a fi ignorat sau exclus, adaptarea la excludere şi resemnarea. Excluderea este dureroasă pentru că ameninţă nevoi umane fundamentale, ca sentimentul de apartenenţă şi respectul de sine. Consecinţele ostracizării sunt multiple iar cele imediate sunt că persoana exclusă va face orice pentru a fi bagată în seamă. Chiar dacă asta înseamnă a se supune, a asculta ordine, a coopera, a exprima atracţia, uneori ei vor merge foarte departe ei vor face orice pentru a-şi hrăni respectul de sine. Vor ajunge până  vor dori să fie doar  observaţi, nu neapărat plăcuţi.

            Resemnarea creşte furia, tristeţea, iar ostracizarea pe termen lung devine sinonimă cu depresia, neajutorarea şi lipsa valorii personale. Fiţi atenţi dragii mei şi la cele mai mici gesturi, sau acţiuni pentru că s-ar putea să frângeţi o inimă. Eu m-am simţit exclusă de  puţine ori,  dar de curând, deci e o rană  în cicatrizare. M-am apropiat de o familie numeroasă, care la prima vedere pare familia perfectă, copii  mulţi, nepoţi, toţi reuniţi, multă gălăgie şi voie bună. Dar excluderea din emoţiile şi întregul grupului a venit treptat, fără să conştientizez, decât  târziu,  că problema nu era la mine. Exact cum spune si profesorul Williams, începi să te gândeşti cum să atragi atenţia, prin dragostea mai multă, prin ignoranţă, prin fapte extreme, prin atenţii cât mai multe...ajungi să nu mai ştii cum să acţionezi deoarece prezenţa ta era observată dar, nu şi simţită. Efectele sunt dureoase şi împovărate de reproşuri că poate eu mai puteam să fac ceva pentru a mă integra, dar acum când privesc cu dragoste peste trecut văd că orice aş fi făcut nimic nu ar fi contat, pentru a câştiga dragostea şi atenţia lor.

            Pentru cei care au trecut sau trec prin aceste situaţii, va rog să ieşiţi din avalanşa asta negativă, pentru că nu veţi putea câştiga linişte decât dacă vă priviţi de sus. Doar de sus veţi vedea că problema nu este la voi, că voi nu sunteţi mai puţin îndreptăţit să fiţi iubiţi, problema e la ei. Ei care exclud, chiar nu merită, pentru că ei nu sunt conştienţi, ei doar trăiesc, suprvieţuiesc, dar nu şi sunt.

Printr-un singur gest poţi ajuta sau răni...

A evoluat tehnologia atât până a descifra gândurile oamenilor?

Un articol din “Psihologia” (Scientific American Mind) m-a impresionat şi am de gând să vi-l împărtăşesc.

Se pare că tehnologia a evoluat atât încât ne oferă posibilităţi nemaintâlnite de a accesa gândurile şi stările mentale. Martin Monti specialist în neuroştiinţe la MRC Cognition and Brain Sciences Unit ,Cambrige, împreună cu alţi specialişti au utilizat o tehnică nouă în evaluarea unui pacient diagnosticat cu stare vegetativă definitivă, care prezentase câteva manifestări externe de conştienţă. Cercetătorii au demonstrat că pacientul era conştient încă şi putea chiar să comunice. Pacientului i s-a spus să se gandească la tenis dacă răspunsul este DA; sau la interiorul locuinţei dacă răspunsul este NU. Această tehnică a permis pacientul cu leziuni cerebrale să comunice folosindu-se doar de gânduri.

Este ceva revoluţionar, pentru că până acum nici o altă tehnologie nu a putut demonstra că în trupul inert al unui pacient este o minte captivă pe deplin conştientă şi capabilă să comunice. Ce anume a generat această revoluţie? Se pare că în ultimii cinci ani mulţi cercetători şi-au schimbat modul de a analiza datele adunate cu ajutorul echipamentelor de scanare. Folosind o tehnică nouă de prelucrare a  datelor, ei au descifrat activitatea cerebrală, pentru a dezvălui nu numai conţinutul gândurilor conştiente, dar şi informaţii din inconştientul subiecţilor- şi chiar  recompunerea imaginilor din filmele pe care aceştia le vizionau.

În ultima perioadă este cunoscut că oamnenii încearcă prin diferite metode să pătrundă în gândurile oamenilor prin învăţarea limbajului corpului, prin poligraf, şi uite că avem veşti bune pentru ei, se pare că în câţiva ani vom citi gândurile soţiei, a copilului, partenerului de afaceri, etc.

Dezvoltată în anii ’90 această tehnică imagistică a oferit o oportunitate complet nouă de a privi în interiorul proceselor cognitivee, chiar în timpul ce acestea se desfăşoară, prin surprinderea parametrilor fluxului sangvin în ariile cerebrale active. Alţi cercetători din Berlin de la Bernstein Center of Computational Neuroscience au utilizat o tehnică de analiză multivariată a patternurilor pentru a descifra gândurile inconştiente ale subiecţilor. Ei au arătat participanţilor voluntari  imagini reprezentând un disc negru marcat cu linii albe întrerupte, orientate în una din două direcţii posibile. În  cea mai mare parte a timpului discul era obturat în ambele direcţii. Atunci când discul suprapus dispărea, discul ţintă era vizibil timp de 17 milisecunde (un interval mult prea scurt pentru ca voluntarii să perceapă conştient direcţia liniilor întrerupte). Şi aşa cum era de aşteptat ei nu au putut decât ghici orintarea liniilor de pe discul ţintă. Folosind această tehnică, cercetătorii au putu observa ce direcţie a liniilor era văzută de subiect- chiar dacă subiectul  însuşi nu-şi dădea seama de acest fapt. De aici mesajele subliminale care ne împovărează scoarţa cerebrală.

În 2008, Haynes a cerut unor voluntari să rezolve o sarcină simplă : să aleagă dacă vor să apese butonul din dreapta sau din stânga a unei telecomande, în timp ce le era înregistrată activitatea cerebrală prin metoda rezonanţei magnetice funcţionale. Cercetătorul a fost surpins să descopere semnale puternice în cortexul prefrontal şi parietal cu până la 10 secunde înainte ca voluntarul să decidă conştient să acţioneze. Acest rezultat are implicaţii profunde care pot fi revoluţionare. Înseamnă oare că nu dispunem de liber arbitru?

Aceste descoperiri ajută medicina să evolueze, ne ajută pe noi ca persoane să ne cunoaştem mai bine, dar din punct de vedere etic, cunoaşterea gândurilor oamenilor ne ajută în evoluţia noastră personală sau nu?

Cât de nefericit eşti?

Foarte.

Nefericirea ta oricât ai încerca să o maschezi se vede în răutatea ta. Sunt persoane care au o răutate şi un dispreţ de neînţeles pentru mine. Cum văd pe cineva fericit, cum îl iau în primire: “Da ce-i cu bentiţa aia în capul tău?, Ce-i cu unghiile astea aşa colorate? “….nimicuri. Iar dispreţul cu care îl privesc, te copleşeşte, te pune la pământ.

            Venită de la “munte”, crescută în inima Bucovinei, Bucureştiul mi se pare crunt. Câtă nefericire găseşti aici, câtă duşmănie şi rea credinţă, nu credeam că omul poate dezvolta atât negativism şi inconştienţă. După 7 ani de aventuri în Bucureşti, pot să spun că nu m-am acomodat (nici deloc). Nu mă adresez în rândurile următoare bucureştenilor, ci exact celor nefericiţi, de peste tot, singura legătură este că aici am întânit cei mai nefericiţi oameni care au mască şi curaj de oameni fericiţi.

            Sunteţi nefericiţi şi nu lăsaţi  pe alţii să fie fericiţi. De fapt când vedeţi pe cineva fericit înnebuniţi de invidie şi nu vă vine să credeţi “cum îndrăzneşte ăsta să fie fericit?” Nimănui nu-i place o persoană fericită, pentru că o persoană fericită le  răneşte eul. Lumea este alcătuită din oamneni nefericiţi şi nimeni nu are curjul să înfrunte întreaga lume, e prea periculos, prea riscant. E mai uşor să te agăţi  de nefericire astfel, continui să faci parte din gloată.

Ştii de ce alegi să fi nefericit? ( acum fie vorba între noi e doar alegerea ta). Pentru că nefericirea îţi poate oferi multe lucruri, pe care fericirea nu ţi le oferă. Nefericirea îţi hrăneşte eul, iar fericirea este o stare de non ego. Nefericirea te face deosebit, special. Fericirea este un fenomen universal, nu are nimic deosebit. Copacii sunt fericiţi şi animale sunt fericite, si păsările sunt fericite. Întreaga existenţă este fericită, numai omul nu.

Nefericirea îţi dă  posibilitatea să atragi atenţia oamenilor. Când eşti nefericit ţi se acordă atenţie, eşti compătimit, eşti iubit. Toată lumea începe să aibă grijă de tine. Cine vrea să facă rău unui om nefericit? Ar fi prea josnic. Dacă soţia este fericită, soţul are tendinţa să uite de ea. Dacă este nefericită, soţul nu îşi permite s-o neglijeze.

Când eşti bolnav, deprimat şi suferi, prietenii vin să te viziteze, să te înveselească, să te consoleze. Iar când eşti fericit aceiaşi prieteni te invidiază, se întorc împotriva ta. Ce e mai dureros, e că societăţii îi place asta, oamenii te respectă, ba poţi chiar să devi sfânt, până la urmă toţi sfinţii sunt nefericiţi. 99% din sfinţi au fost pur şi simplu anormali-nevropaţi sau chiar psihopaţi, cu cât erau mai nefericiţi cu atât erau mai respectaţi.  Au existat sfinţi care îşi biciuiau trupul în fiecare zi şi oamenii se adunau să vadă această grozăvie cruntă. Şi aceşti oameni erau consideraţi sfinţi. Părerea mea? Erau bolnavi  psihic.

Osho spune în cartea sa:  “Bucuria” :”Să fi fericit este tot atât de natural cum e să fii sănătos, când eşti sănătos, nu te duci la doctor să întrebi de ce eşti sănătos, sănătatea nu ridică semne de întrebare! ” În societate e invers când eşti nefericit nu se pun prea multe întrebări, până la urmă e firesc să fi nefericit, toată lumea este , nu faci nimic deosebit.

Rău este că ideea de nefericire începe să se instaleze în subconştientul tău iar dacă îţi voi cere să renunţi la acestă suferinţă inutilă, singurul tău răspuns va fi : Ăsta sunt! Asta e tot ce am! Dacă renunţ voi fi un nimeni!

Respectă-i pe cei fericiţi, învaţă să acorzi atenţie mai multă celor fericiţi. Nu simpatiza prea mult cu oamenii nefericiţi, ajută-l dar nu-l compătimi. Fă-l să înţeeagă că suferinţa e urâtă, că nefericirea nu e o virtute.

Fii fericit, respectă pe cei fericiţi şi ajută-i pe oameni să înţeleagă că fericirea este scopul vieţii. Când vezi un om fericit, respectă-l, este sfânt!

Tandreţea

         Terapeuţii şi specialiştii ne-au demostrat că tandreţea constituie una dintre componetele cele mai puternice ale naturii umane. " Blândeţe " şi "duioşie" sunt termeni care în această periodă aproape nu se mi folosesc, iar cel care le foloseşte este văzut ca o persoană demodată, neadaptată, puţin nătângă.
       Sunt atât de convinsă că tandreţea, afecţiunea are un loc primordial în evoluţia individului încât îi bombardez pe cei din jur cu avertizări privind importanţa lor mai ales în primii ani ai vieţii. Fără tandreţe, copilul nu se poate dezvolta corect, adolescentul nu se poate emancipa, adultul nu poate forma un cuplu. Tandreţea are funcţii esenţiale: unirea dimensiunilor fizice, psihice şi afective; securizarea, mai ales în faţa fricii de abandon; dar şi confirmarea sentimentelor. Până la urmă de ce avem nevoie  cel mai mult în ultima vreme şi parcă e pe cale de dispariţie? De dragoste, de siguranţă, de prietenie, fără de care nu ajungem la punctul cel mai înalt al evoluţiei.
       Printre contemporanii care insistă de douăzeci de ani  în mod regulat asupra importanţei tandreţei în relaţiile interumane, Jacques Salome, aminteşte mereu de dificultatea de a vorbi despre tandreţe:"  Am legat tandreţea de contactul fizic o lungă perioadă de viaţă, referindu-mă la gesturile primite cu ocazia întâlnirii dintre două trupuri. Dar astăzi ştiu că nu este neapărat fizică. Este o senzaţie fragilă, o emoţie imprevizibilă, o mişcare secretă legată de ansamblul simţurilor."
      O adevărată relaţie de cuplu se menţine în timp tocmai pe aceste dimensiuni ale tandreţii. Tandreţea poate izvorî doar din dragoste, nu poţi să mimezi tandreţea, te vor da de  gol lispa strălucirii din ochi, rigiditatea corpului, chiar şi vocea. O mângâiere sau o îmbrăţisare pot face mai mult decât o predică, sau  un tratament, tandreţea are efecte mareţe. Imaginaţi-vă doar cum o mama prin tandreţea vocii,  mângâierii şi a expresivitaţii poate linişti un copil care vine cu genunchiul sângerând de la joacă, în 5 minute copilul se întoarce la joacă aprope vindecat, şi cu o imensă încredere în el.
      Cred cu ardoare că dacă nu am fost mângâiâţi pe când eram copii, ca adulţi ne va fi greu  să îmbrăţişăm, să sărutăm, să mângâiem în mod spontan. Cred că există generaţii întregi care confundă sexul cu mângâierile şi consideră că e de ajuns o privire, o îmbrăţişare ca să se simtă indreptăţiti să aibă o relaţie sexuală şi asta pentru că nu au fost mângâiaţi în copilăria lor.
        Pledez pentru tandreţe şi blândeţe! Cine le foloseşte în relaţiile interumane zi de zi, e plin de dragoste. Cine e plin de dragoste, a cunoscut pe Dumneze.

Plăcerea sau fericirea?

“Într-o seară Rabiya –o renumită mistică sufistă- căuta ceva pe stradă în faţa micii ei colibe. Soarele apunea; întunericul se lăsa încet. S-au adunat câţiva oameni, şi au întrebat:

-         Ce faci? Ce-ai pierdut? Ce cauţi?         

-         Am pierdut acul, a răspuns ea.

Oamenii au spus:

-         Acum soarele apune şi va fi foarte greu să găseşti acul, dar te vom ajuta noi. Unde a căzut exact? Drumul e mare şi acul e foarte mic. Dacă ştim locul exact, ne va fi mai uşor să-l găsim.

Rabiya a spus:

-         Mai bine nu-mi puneaţi întrebarea asta...pentru că, de fapt, n-a căzut deloc pe drum, a căzut la mine în casă.

Oamenii au început să râdă şi au spus:

-         Noi mereu am fost de părere că eşti puţin într-o dungă! Dacă acul a căzut în casă, de ce îl cauţi pe drum?

Rabiya a răspuns:

-         Dintr-un motiv simplu si logic; în casă nu e lumină, dar afară mai e încă puţină lumină.

Oamenii au râs şi au început să se împrăştie. Rabiya i-a chemat înapoi şi le-a zis:

-         Asta este exact ce faceţi voi; eu doar vă urmez exemplu. Voi căutaţi mereu extaz în lumea exterioară, fără să vă puneţi prima şi cea mai importantă întrebare: Unde l-aţi pierdut? Iar eu vă zic că l-aţi pierdut înăuntru. Îl căutaţi afară pentru simplu motiv, logic că simţurile voastre se deschid în afară –acolo e ceva mai multă lumină. Ochii voştri privesc în afară, urechile voastre ascultă în afară, mâinile voastre se întind în afară; acesta este motivul pentru care căutaţi afară. Însă eu vă spun că nu l-aţi pierdut acolo- şi v-o spun pe răspunderea mea. Şi eu am căutat în afară timp de multe vieţi, iar în ziua în care m-am uitat înăuntru am rămas uimită. Nu era nevoie să caut şi să cercetez; el fusese întotdeauna înăuntru.”

Ce numim noi “ fericire” depinde de persoană, este limitată de material. Pentru omul inconştient fericirea sunt senzaţiile plăcute. El trăieşte de la o plăcere la alta. Se năpusteşte de la o senzaţie la alta. El trăieşte pentru senzaţii mărunte, duce o viaţă superficială, nu are adâncime, nu are calitate. El trăieşte în lumea cantităţii.

Îmi mai este frică şi acum uneori să rămân singură cu mine, şi mă observ căutând compania oamenilor, a televizorului, a senzaţiilor de entuziasm, doar pentru a-mi hrăni corpul si mintea cu emoţii superficiale.  Astfel mă păcăleam că sunt  bine, că sunt  pe cale, că sunt cu Dumnezeu, dar de fapt este o păcăleală aproape perfectă.

Sunt bine, pe cale,  cu Dumnezeu atunci când sunt eu cu mine în adâncime  şi nu mi-e frică.

Să trăim bine împreună

Îmi place să glumesc afirmând că asta înseamnă întelepciunea şi dragostea  lui Dumnezeu împlinită pe pământ: ca un bărbat şi o femeie să trăiască în armonie. Gluma-i glumă dar e dificil ca două fiinţe cu personalităţi si plăceri diferite să convieţuiască fericite.

Unii prelungesc o relaţie de dragoste, deşi îţi dau seama că nu există premise ca aceasta să dureze în timp; alţii îşi aleg în mod inconştient un partener care seamănă din punct de vedere al caracterului – uneori chiar şi fizic – cu părintele cu care au avut o relaţie dificilă; alţii îi cer pur şi simplu partenerului să le umple singurătatea.

Mă amuză faptul că sunt persoane care după o discuţie în contradictoriu renunţă şi spun: “Nu suntem potriviţi, destinul nu ne vrea împreună “. A trăi bine împreună nu înseamnă a avea aceleaşi gusturi  sau aceleaşi interese, ci a construi o înţelegere de fond, bazată pe valori ce dau sens existenţei. Dacă am trăi 24 din 24 şi cu altă persoană (părinţi, fraţi, prieteni, colegi) fii convins că vor apărea discuţii, conflicte, neînţelegeri.

Valerio Albisetti, una din prezenţele cele mai semnificative ale psihanalizei contemporane spune: “Dragostea unei perechi, când există uniune între suflet, trup şi spirit, e terapeutică, vindecă. Cu cât se iubesc mai mult în acest fel un barbat şi o femeie, cu atât sunt mai uniţi cu Dumnezeu.“

Cred că atunci când doi se iubesc cu adevărat, simt fericirea, se lasă în voia sentimentelor, cedează unul  în faţă celuilalt, se purifică, se eliberează de trecutul lor, de ataşamentul faţă de lucrurile materiale. Aceasta nu e o utopie, e realitate. Prin această legătura sacră, cei doi parteneri nu se vor simţi niciodată despărţiţi ci se creează între ei un loc cu adevărat, sacru, puternic al Binelui.

Evident că există în continuare conflicte, nepotriviri, dar totul e trăit ca lecţie de viaţă, ca izvor de noi indicaţii pentru a continua călătoria prin viaţă. Pentru a ajunge la cel mai înalt nivel în viaţa de cuplu trebuie să trecem inevitabil şi prin momente întunecate, obscure, dureroase, în care ni se pare că murim. Dar cel care moare nu eşti tu, ci vechea ta personalitate, cea care se temea de întuneric. Acea parte din tine care voia să se limiteze la trup. Acea care credea ca iubirea e doar un cuvânt.

În marile mele frământări provocate de dragoste am ajuns la concluzia că spiritualitatea unită cu trupul duce la fericire. Prin spiritualitatea de cuplu se înving minciunile, falsitatea, manipulările, egoismul, gelozia, obsesiile, maniile, etc.

Nu e uşor, dar şi când ajungi la o stare înaltă de dragoste…atunci să vezi zâmbete.

Dragostea asta,.... bat-o vina!

Asta-i calea mea!

Sunt vremuri de criză, o spun toţi pe toate posturile de televiziune, în piaţă, în sala de aşteptare la medicul de familie, criză…criză…şi iar crizăă. În aceste momente incerte, cine ar îndrăzni să viseze la împlinirea personală? Şi totuşi cred că este momentul potrivit, pentru că ai dovada vie că materialul este incert.

Cu cât lumea este mai nemiloasă şi dură cu atât avem nevoie să luptăm pentru a deveni ceea ce suntem. Primul pas pentru a-ţi găsi calea este să te cunoşti cât mai bine,  şi să-ţi  analizezi răspunsurile la  următoarele întrebari:

-         Ce te bucură? Ce te hrăneşte afectiv? Ce te face să te simţi viu?

-         Ce nu-ţi mai doreşti sa faci, să fii sau să gândeşti?

-         Care este visul tău din copilărie? Întreabă-ţi idealul din copilărie, dacă l-ai realizat cât de cât, ceva mai mult sau deloc. Eşti autorul visului tău sau eşti încărcat de dorinţele altcuiva?

Răspunzând la întrebări legate de fiinţa ta  faci un pas către conştientă, către împlinire.

 Isus spune: “ Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!” Atunci când descoperi calea ta, găseşti adevărul, iar prin adevăr ai Viaţă!

 În calea mea nu pun accent pe material şi dezvoltare profesională, ceea ce la vârsta mea este o prioritate pentru majoritatea persoanelor. În căutarea mea de a experimenta cât mai multe senzaţii şi emoţii m-am apucat de pictat (recunosc fără un talent în domeniu, ci din bucuria de a experimenta magia culorilor), am cochetat cu dansul (salsa), îm doresc şi fac totul pentru a mă muta la ţară, vreau să învăţ să cânt la bongo.

Să nu credeţi că cei din jur te vor încuraja, din potrivă te vor face să te simţi stingher, deplasat. Mama, simpatică ea, mi-a zis într-o zi sătulă, cred,  de “copilăriile“ mele :” Măi fată dar tu de pe ce planetă vii, şi pe ce planetă crezi că trăieşti?” Liniştea şi relaxarea mea îi deranjează pe cei care pun accent pe material şi mă consideră imatură sau inconştientă.

Fraţii mei si surorile mele tocmai pentru că sunt conştientă simt acestea, dar nu sunt conştientă de material, ci de ceea ce sunt.

Nu caracterul, ci constienta

Nu cred în caracter! Cred în coştienţă! Nu cred că o fiinţa are un caracter sau o personalitate distructivă, ci cred că nu are principiul conştientei. Atunci când un om devine conştient, fireşte că i se va  transforma  şi caracterul, iar această transformare va fi una naturala şi va fi  o frumuseţe divină. Pe de altă parte daca vrei să schimbi caracterul, să schimbi o latura a vieţii tale, oriunde ai arunca-o  ea va începe să se exprime dintr-un alt colţ. Osho zicea : ,, Poţi să blochezi un părâu cu o stâncă, însă el va începe să curgă în altă parte, n-ai cum să-l opreţti.”

Mânia există pentru ca eşti inconştient, lăcomia există pentru ca eşti inconştient, invidia şi posesivitatea există pentru ca eşti inconştient. Nu e eficient să-ţi inhibi mânia, ar fi ca si cum ai taia frunzele unui copac cu speranţa ca într-o zi copacul va disparea, nicidecum, frunzişul se va îndesi.

E mai uşor să-ţi inhibit caracterul , să-ţi impui nişte reguli ,  însă munca adevarată constă în a-ţi schimba starea de conştienţa, în a deveni conştient, mai intens, mai viu. Când eşti constient e imposibil să fi mânios, lacom sau invidios. Conştienţa iti deschide o pereche de ochi si urechi care până acum nu erau deschişi,  activează  noi centrii nervoşi cu ajutorul cărora  experimentezi emoţii şi sentimente de negăsit până atunci.

 Dacă pâna acum puteai să faci rău sau chiar să omori o vieţuitoare, când devi conştient de acţiunile tale şi de sufletul tău iţi va fi imposibil să provoci durere sau moartea cuiva, indiferent dacă e un gândac, o pisică sau o persoană.

Conştienţa este cunoaşterea lui Dumnezeu, este dragostea. Dragostea este  hrana sufletului!

Tu ai un vis?

Un prieten drag mie spune: “Sa nu razi niciodata de visele cuiva. Oamenii care nu au vise nu au prea multe." Viata este cu adevarat insuportabil de trait atunci cand nu ai un vis , cand  fiinta ta nu evolueaza. Daca te trezesti in fiecare dimineata ca un robot si nu  deschizi si ochii sufletului pentru a experimenta fiecare senzatie din acea zi, e momentul sa treci la actiune!

 Pentru a actiona trebuie sa te eliberezi de gandirea negativa  si  sa fi constient ca esti responsabil de destinul tau. Suntem presati de acul timpului, care ne reaminteste ca nu suntem nemuritori, altfel cred ca am  amana la nesfarsit momentul actiunii. Ce este minunat aici , e ca indiferent de cat timp ai lasat visul in hibernare sau cat de dureroase au fost esecurile, poti mereu sa reinnozi legatura cu firul dorintei.

 Suntem predispusi sa confundam dorintele noastre cu ale altora si absorbim asteptarile parintilor sau a celor din jur, care vor sa traiasca prin noi ceea ce nu au putut trai singuri. Astfel vocea ta interioara poate fi acoperita de criteriile exterioare  si visul tau sa urmeze alt traseu.

Stai in liniste si adu-ti aminte de visul tau, vezi unde l-ai abandonat, imprieteneste-te cu el si ia-o de la capat, Viata ti-a dat tot ce ai nevoie pentru a-ti  implini visul.

“ Pastreaza-ti visele vii! Intelege ca pentru a realize ceva ai nevoie de credinta si incredere in tine, viziune, munca, hotarare si daruire. Aminteste-ti ca toate lucrurile sunt posibile pentru cei care cred.” (Gail Devers)

Ceea ce este important e drumul…

Greu m-am decis sa ajung pana aici, sa imi fac un blog, si asta din cauza ideii mele ca toata lumea are blog, ca a devenit un trend , asa cum e contul de pe facebook, sau hi5, si totusi uite-ma aici, dar nu cu gandul de a intra in trend ci de a fi de folos cu o idée sau doua …unei persoane macar . Marturisesc ca imi place sa scriu , dar nu o fac programat , de multe ori ma asez sa scriu dar nu reusesc sa mazgalesc nimic. Daca scriu e o inspiratie  care vine din interior.
Nu pot decat sa impart cu voi ideile si sentimentele mele, si celor ce  vor dori sa ma incurajeze le multumesc si celor ce nu, le doresc sa fie sanatosi si cuminti…
Cu Lumina , dragoste si bucurie merg pe Drum!

            De unde vine denumirea blogului? Drumul e de fapt viata . Sa te implinesti , sa-ti gasesti calea, sa dai sens vietii acesta este drumul. Suntem o mina de posibilitati care asteapta sa fie actualizate , simtim nevoia mereu sa crestem , sa evoluam, sa depasim bariere , si astfel mergem pe drumul perfectionarii de sine.

Drumul este inscrierea intr-un proiect de viata, ce trimite mai mult spre devenire decat spre  ajungerea intr-un loc. Putem avea proiecte de viata in domenii multiple: la locul de munca, in viata intima sau familiala, insa implinirea vine atunci cand aceste proiecte sunt bine echilibrate si reprezentate. In primul rand trebuie sa stim sa ne ascultam corpul,trairile, sentimentele , si sa nu urmam o comanda exterioara ( “ Mi s-a spus adesea ca sunt facuta  sa predau”), sa fim siguri ca nu ne ghideaza un gand de recunoastere sau un sentiment de vanitate.

            Vei sti ca esti pe drumul tau atunci cand vei avea un rezultat pozitiv la media intre realitatea in care traiesti  si dorinte tale .Pentru aceasta avem nevoie de incredere in sentimentul interior si mai putin in criteriile exterioare.

 Drum bun!